Trupele americane părăsesc Irakul după 20 de ani: ce moștenire lasă în urmă și ce urmează?

Statele Unite urmează să finalizeze retragerea forțelor sale militare din Irak până la 30 septembrie, punând capăt unei desfășurări care a influențat această țară timp de peste 20 de ani.

Decizia marchează sfârșitul unei prezențe militare care a început odată cu invazia din 2003, prin care Saddam Hussein a fost înlăturat de la putere, și care a continuat în anii de insurgență și violențe sectare. Forțele americane s-au retras în 2011, dar au revenit în 2014 pentru a sprijini lupta împotriva grupării Statul Islamic (IS).

Cea mai recentă retragere are loc într-un context în care tensiunile persistente cu Iranul au expus din nou personalul american din Irak riscurilor de securitate.

Cu toate acestea, experții spun că influența Statelor Unite nu va dispărea, cel mai probabil, odată cu retragerea trupelor.

Ce se întâmplă acum și de ce?

Oficial, retragerea are loc în urma unui acord încheiat în 2024 între Washington și Bagdad pentru încheierea Operațiunii Inherent Resolve, misiunea coaliției conduse de Statele Unite împotriva grupării Statul Islamic (IS), cunoscută și sub acronimul ISIS.

În punctul de maximă intensitate al războiului din Irak, în 2007, peste 170.000 de militari americani erau desfășurați în țară. Până în decembrie 2023, înainte de încheierea acordului de retragere, acest număr scăzuse la aproximativ 2.400, potrivit Comandamentului Central al SUA.

De atunci, forțele americane și-au redus treptat prezența, lăsând doar un contingent restrâns în regiunea Kurdistan, potrivit relatărilor din presă.

„Această retragere a fost convenită cu fostul guvern irakian, având în vedere că misiunea de înfrângere a ISIS și-a atins obiectivul în Irak”, spune Safwan Al-Amin, cercetător asociat principal nerezident în cadrul Inițiativei Iraq din Consiliul Atlantic din Washington.

Decizia reflectă, de asemenea, presiunile politice de lungă durată din interiorul Irakului.

Douglas Silliman, care a fost ambasadorul SUA în Irak între 2016 și 2019, afirmă că guverne succesive s-au confruntat cu presiuni pentru a pune capăt prezenței militare americane, pe care mulți o consideră o încălcare a suveranității Irakului.

„Mai multe guverne irakiene, sub presiunea facțiunilor pro-iraniene și a unor segmente ale comunității majoritar șiite, au făcut presiuni (...) pentru a se asigura că aceste forțe părăsesc țara”, a declarat pentru BBC Silliman, în prezent președinte al Institutului Statelor Arabe din Golf din Washington.

Forțele americane au părăsit Irakul în 2011, în timpul administrației președintelui Barack Obama, însă s-au întors trei ani mai târziu, la solicitarea Bagdadului, după ce gruparea Statul Islamic (IS) a capturat zone extinse ale țării. De atunci, rolul lor a evoluat de la operațiuni de luptă la activități de instruire, consiliere și schimb de informații.

Totuși, analiștii susțin că momentul retragerii din această lună este determinat mai degrabă de preocupări legate de securitate decât de încheierea oficială a misiunii împotriva grupării IS.

„Este vorba despre risc, nu despre ISIS; această justificare și-a pierdut valabilitatea cu ani în urmă”, spune H.A. Hellyer, cercetător asociat principal la think tank-ul britanic RUSI.

Hellyer indică atacurile recente asupra facilităților americane din nordul Irakului, pe fondul tensiunilor regionale care implică Iranul, afirmând că Washingtonul a ajuns să considere personalul său rămas în țară vulnerabil la astfel de atacuri.

Al-Amin este de acord, subliniind că oficiali americani și irakieni discutaseră anterior despre menținerea unui mic contingent american chiar și după încheierea misiunii coaliției.

„Având în vedere numărul redus de trupe și capacitatea lor limitată de a-și proiecta puterea, războiul cu Iranul a scos la iveală faptul că prezența lor reprezenta mai degrabă o vulnerabilitate decât un avantaj”, spune el.

Ce lasă în urmă SUA în Irak?

La peste 20 de ani de la invazie, evaluările privind moștenirea prezenței militare americane în Irak rămân profund împărțite.

Al-Amin o descrie drept „un tablou complex”.

„Invazia americană nu și-a atins obiectivele, iar schimbarea de regim nu a răspuns dorințelor irakienilor de a avea o țară stabilă și prosperă”, spune el, argumentând că aceasta a destabilizat regiunea și a permis Iranului să își extindă influența.

Silliman este de acord că tranziția a fost dificilă, dar spune că, de-a lungul anilor, mulți irakieni i-au spus că apreciază schimbarea politică ce a urmat înlăturării lui Saddam Hussein.

Ideea „că democrația reprezentativă ar trebui să guverneze Irakul” a prins rădăcini, chiar dacă, susține el, „va fi nevoie de timp pentru a consolida tradițiile democratice într-o populație care nu a avut cu adevărat parte de așa ceva până acum”.

Și Yerevan Saeed, directorul Inițiativei Kurde Globale pentru Pace de la Universitatea Americană din Washington, are, la rândul său, o perspectivă pozitivă.

„Înlăturarea fostului regim a fost, într-adevăr, ceva major”, spune el, argumentând că aceia care critică intervenția trec cu vederea brutalitatea căreia aceasta i-a pus capăt.

În pofida corupției persistente, el consideră că Irakul beneficiază acum de mai multă libertate politică și de un pluralism mai pronunțat decât înainte de 2003, indicând în special exemplul Kurdistanului irakian.

Hellyer respinge însă ideea de a evalua această moștenire prin prisma democrației.

„Ar trebui să încetăm să mai punem întrebarea: «Au construit Statele Unite o democrație?» Nu, iar acest lucru este deja clar”, spune el.

În opinia sa, moștenirea cu adevărat semnificativă este una regională: „Înlăturarea lui Saddam a dus, în cele din urmă, la infiltrarea rețelelor iraniene în structurile statului irakian, eliminând contraponderea pe care Washingtonul o înlăturase.”

Totuși, toți cei patru experți sunt de acord că Irakul este încă departe de democrația stabilă pe care factorii de decizie din SUA și-au imaginat-o în 2003.

Corupția este răspândită, iar grupările armate continuă să exercite putere alături de instituțiile oficiale ale statului, spun ei, în special facțiunile radicale din cadrul Forțelor de Mobilizare Populară (PMF) din Irak, rețeaua formată în principal din miliții șiite pe care Bagdadul încearcă să o aducă pe deplin sub controlul statului.

Ce se întâmplă în continuare?

Al-Amin nu consideră că retragerea marchează sfârșitul influenței SUA în Irak.

„Statele Unite continuă să exercite o influență considerabilă, având în vedere că Irakul depinde de veniturile obținute din vânzările de petrol în dolari americani. De asemenea, Irakul se bazează în continuare pe SUA pentru achizițiile de armament și are nevoie de sprijin diplomatic american pentru a gestiona provocările din relațiile sale cu vecinii din regiune.”

O parte din această influență este exercitată prin prezența diplomatică a Washingtonului în țară, spune Saeed.

„Aveți cea mai mare ambasadă americană din lume la Bagdad. Aveți cel mai mare consulat american din lume la Erbil”, spune el, subliniind că ambele misiuni diplomatice vor avea în continuare nevoie de protecție după retragerea trupelor.

Silliman se așteaptă ca această „relație militară foarte profundă”, așa cum o descrie, să continue, incluzând sprijin pentru instruirea și planificarea activităților armatei irakiene, ale Serviciului de Combatere a Terorismului și ale forțelor Peshmerga din regiunea semiautonomă Kurdistanul irakian.

Cea mai mare incertitudine rămâne însă legată de milițiile irakiene susținute de Iran. Premierul irakian Ali al-Zaidi și-a exprimat inițial dorința ca acestea să fie aduse pe deplin sub autoritatea statului până la același termen-limită, 30 septembrie. Însă, potrivit unor relatări, grupările încearcă să obțină o amânare până la sfârșitul anului 2027.

Experții au păreri diferite și despre cât de realist este acest calendar.

„Acest lucru nu se va întâmpla”, spune Saeed, invocând gradul profund de integrare al milițiilor în sistemul politic și financiar irakian, prezența lor în parlament și legăturile strânse cu Teheranul.

Dar Silliman vede și o posibilă parte pozitivă. În absența trupelor americane ca factor de mobilizare, milițiile ar putea pierde un instrument politic important, oferind Bagdadului mai mult spațiu pentru a exercita presiuni asupra celor care i se opun.

El avertizează însă asupra unui risc mai grav: „Am vorbit cu mai mulți prim-miniștri irakieni, inclusiv cu unii din perioada de dinainte ca eu să fiu ambasador, care sunt îngrijorați că acest lucru ar putea duce la un conflict intern sau chiar la un război civil în Irak.”

Și Saeed se teme de o revenire a grupării Statul Islamic (IS), evocând condițiile care au urmat retragerii din 2011. El amintește că, după plecarea trupelor americane, guvernul de la Bagdad, dominat de șiiți, a început să aresteze și să îndepărteze lideri sunniți din procesul politic, o campanie de reprimare care, spune el, i-a împins pe mulți sunniți spre extremism și a contribuit la ascensiunea grupării IS.

Având în vedere că comunitățile sunnite sunt din nou îngrijorate cu privire la modul în care vor fi tratate, Saeed avertizează că riscul extremismului este semnificativ.

Silliman este mai optimist, argumentând că forțele de securitate irakiene sunt mult mai puternice decât erau în urmă cu un deceniu și sunt mai bine pregătite să facă față unei astfel de amenințări.

La nivel regional, experții spun că retragerea ridică noi semne de întrebare cu privire la echilibrul de putere dintre SUA și Iran în Irak.

Al-Amin se așteaptă ca Iranul „să își consolideze influența, dacă va avea posibilitatea” și avertizează că această retragere nu trebuie privită neapărat ca una permanentă.

„Trupele americane au mai părăsit Irakul o dată, în 2011, însă au revenit în țară câțiva ani mai târziu”, spune el.

„Este sfârșitul unui capitol, nu capitolul final”.

Ilustrație de Raees Hussain

Traducerea în limba română a acestui articol, publicat inițial în limba engleză, a fost realizată cu ajutorul tehnologiilor de inteligență artificială. Conținutul tradus a fost revizuit de un jurnalist BBC înainte de publicare. Aflați mai multe despre cum folosim inteligența artificială la BBC.

Editat de Viorica Toma.