De la foamete la speranță: „Trenul Fericirii” care a oferit o viață nouă pentru 70.000 de copii italieni

Între 1945 și 1952, „Trenul Fericirii" a transportat 70.000 de copii din sudul Italiei către nordul țării, pentru a trăi alături de familii mai înstărite. Inițiativa a fost menită să îmbunătățească viața copiilor din sudul Italiei. Bianca D'Aniello a fost una din pasagere, și a vorbit cu BBC despre cum i-a schimbat viața Trenul Fericirii.

„Credeam că trenurile nu există. Nu le mai văzusem înainte", își aduce aminte Bianca, care avea doar 10 ani când s-a urcat în Trenul Fericirii.

„A fost o zi a dezolării pentru copii și pentru mamele lor".

Era anul 1947 în Salerno, un oraș din sudul Italiei. Sute de copii se adunaseră în stație, așteptând să se urce în Trenul Fericirii. Destinația sa era necunoscută atât pentru părinți, cât și pentru copii.

Câtă vreme trenul aștepta, ei și-au luat la revedere de la părinți, făcându-le cu mâna - neștiind când urmau să se întâlnească din nou.

Deși domnia regimului fascist al lui Benito Mussolini se încheiase în 1943, țara încă își revenea după devastarea de pe urmele celui de-al Doilea Război Mondial. Era sărăcie peste tot, mai ales prin sudul țării.

Inițiativa Trenului Fericirii a fost o încercare de a îmbunătății viețile copiilor care trăiau în condiții de sărăcie extremă.

Între anii 1945 și 1952, în jur de 70.000 de copii trăind în sărăcie au mers cu trenul din sudul Italiei către nordul țării. Ei au fost trimiși să petreacă timp alături de familii care aveau condiții financiare mai favorabile și le puteau oferi o viață mai bună, chiar dacă doar temporar.

În Italia, proiectul a fost cunoscut drept „Treni della Felicità" - „Trenurile Fericirii". A fost organizat de Uniunea Femeilor Italiane și de Partidul Comunist, ca parte a unui efort umanitar pentru a îmbunătăți condițiile pe care le întâmpinau acești copii.

Bianca nu știa asta în acel moment, dar acea călătorie pe Trenul Fericirii urma să-i schimbe viața pentru totdeauna.

„Nu aveam apă de băut"

Bianca a crescut în Salerno, la 55 km sud-est de Napoli, una din regiunile cele mai afectate de cel de-al Doilea Război Mondial.

Având acum 88 de ani, Bianca spune că atunci când se gândește la acele vremuri, își aduce aminte de „murdărie și nefericire".

„Nu aveam apă, nici măcar să bem", își aduce ea aminte. „Darămite să ne spălăm. Nicio familie nu avea nimic de mâncare. Aproape am murit, și mi s-au deteriorat plămânii. Copii s-au infectat de tuberculoză."

Tatăl Biancăi a murit la vârsta de 40 de ani, iar mama ei a rămas o văduvă cu opt copii de crescut.

„Nimeni nu aducea bani acasă... aveam grijă de noi cât de bine puteam. Și, în cele mai rele cazuri, oamenii obișnuiau să stea să-și aștepte moartea. Mamele credeau că copiii lor morți nu mai sufereau."

Bianca spune că, înainte să se sfărșească războiul, copiii mâncau până și iarbă, când dădeau de ea.

Războiul nu era singura cauză a sărăciei. „Era vorba de guvernul fascist sub Mussolini, și fiecare familie, în funcție de câți copii avea, primea o bucată de pâine", explică ea.

„Aveai o cărticică cu cupoane. Mergeai la magazin, și în funcție de cupoanele pe care le aveai, îți dădeau o bucată de pâine. Când aveau apă, copiii obișnuiau să-și înmoaie pâinea - pentru că pâinea înmuiată se extindea."

Condițiile proaste de trai au persistat și după ce a căzut regimul în 1943.

Atunci, doctorul satului, Mario del Santo, a venit cu vești bune pentru Bianca - exista o posibilitate de a face o călătorie care putea să scoată copii din circumstanțele lor groaznice, măcar pentru o vreme.

Ei trebuiau doar să meargă spre nord cu trenul - Trenul Fericirii.

Inițiativa Trenului Fericirii

Teresa Noce, lidera Partidului Comunist Italian, a fost una dintre persoanele care a promovat această campanie de solidaritate.

„Veneau cereri de peste tot", a spus Noce, într-un interviu acordat revistei italiene il Mulino.

„Erau mulți copii înfometați. Vremea se făcea rece și umedă, și nu erau cărbuni. Erau nenumărate cazuri care-ți rupeau inima. Mulți copii dormeau în cutii cu rumeguș pentru a se încălzi, fără cearceafuri sau pături."

Așa s-a înfiripat ideea Trenului Fericirii în Milano.

Sub conducerea lui Noce și a Uniunii Femeilor Italiene, inițiativa a devenit realitate, cu ajutorul oamenilor de-a lungul țării care erau dispuși să găzduiască mii de copii.

Orașul Reggio Emilia a fost primul care s-a oferit să ia în primire 2.000 de copii, urmat de Parma, Piacenza, Modena, Bologna, și Ravenna.

Prim tren, ducând 1.800 de copii, a plecat pe 16 decembrie, 1945, mergând din Milano către Reggio Emilia.

După câțiva ani, eforturile comune ale variilor organizații civice și politice au extins inițiativa pe de-a lungul Italiei, punând emfază pe sudul țării, unde trăia Bianca.

Rămasul bun

Precum mulți alții, mama Biancăi a privit Trenul Fericirii drept o oportunitate pentru a le acorda copiilor ei o viață mai bună.

Într-o zi în 1947, mama Biancăi le-a pregătit de călătorie pe ea și se sora ei mai mică, Ana Maria.

„Mama mi-a făcut o rochiță", își amintește Bianca.

Familia nu își permitea să cumpere pantofi, astfel încât Bianca purta „sandale croite din carton".

Ea își aduce aminte de stațiile de tren răsunând de despărțirile dureroase ale copiilor de mamele lor.

„Chiar și personalul de tren plângea, pentru că copii nu vroiau să se despartă de mamele lor", spune Bianca. „Dar mamele le-au dat drumul, sperând într-un viitor mai bun."

Bianca își aduce viu aminte de călătoria cu trenul:

„Pentru prima oară, vedeam trenuri, case și saturi lăsate în urmă. Sentimentul acela m-a copleșit. Credeam că trenurile nu existau. Nu văzusem niciunul înainte", râde ea.

Ea își reamintește cum fețele ei și ale surioarei ei s-au înnegrit de la funinginea care venea pe fereastră, de pe care nu conteneau să se uite.

Dar s-a întâmplat ceva neașteptat. Când s-a trezit, Bianca a văzut că Ana Maria nu mai era lângă ea.

„Treizeci de copii au coborât la Belluni, și eu nu mi-am dat seama că sora mea era printre ei. Am plâns mult după Ana Maria, pentru că mi-o dăduse mama în grijă. Dar eram și eu doar un copil."

Au fost despărțite, și Bianca nu a mai dat vreodată de sora ei.

„Am mâncat cum nu o mai făcusem niciodată"

Călătoria pe parcursul nopții a fost dificilă, nu doar pentru ea, ci pentru toți copii din tren.

„Toți copiii au petrecut noaptea în tren fără părinți, înfricoșați că urmau să le mănânce comuniștii mâinile", își amintește Bianca. „Pentru că preotul din orașul meu obișnuia să spună: «Nu trebuie să mergeți în Mestre deoarece comuniștii mănâncă mâinile copiilor»."

După o călătorie cu trenul de mai bine de 700 km, Bianca și zeci de alți copii au ajuns în orașul Italian Mestre, lângă Veneția. Ploua, și ploaia le-a distrus sandalele din carton.

Când au sosit, familiile care fuseseră de acord să găzduiască copii au venit să-i culeagă.

Nu erau neapărat familii înstărite. Experții care au studiat inițiativa spună că cele mai multe familii-gazdă proveneau din clasa muncitoare. Dar condițiile lor de trai erau cu siguranță mai bune decât cele ale țăranilor din sudul Italiei.

„O doamnă numită Rosa a venit la mine și mi-a spus, «Ce fată frumoasă, cum te numești?» Ea încerca să fie drăguță și amabilă, ca să nu îmi fie frică, și m-a întrebat, «Vrei să vii la mine? Avem animăluțe - rațe, o pisică, un câine... » și m-a luat de mână", își aduce aminte Bianca.

Fata și-a început apoi călătoria cu Rosa și Luigi, cărora a început să le spună „mătușa" și „unchiul".

Și când a ajuns la noua ei casă, ea a văzut că era adevărat: „Se aflau acolo un câine, o pisică și iepurași nou-născuți", spune ea. „Toate aceste distrageri de atenție m-au ajutat, pentru că mi-au luat gândurile de la altele."

O viață nouă

Bianca a petrecut patru luni alături de Rosa și Luigi. Timpul a zburat, și în sfârșit a venit momentul să se întoarcă acasă.

„Am plâns și am plâns, am țipat, pentru că nu vroiam să mă întorc la mama", a spus ea. „Trebuia să mă întorc, pentru că regulile stipulau că după patru luni, trebuia să mergem înapoi la familiile noastre.

Dar nu vroiam să plec. Și nu era vorba doar despre mine, toți copii plângeau pentru că nu doreau să se întoarcă în Salerno."

Ca și Bianca, Rosa și Luigi se atașaseră de ea și nu vroiau să o lase să plece. Totuși, Bianca s-a întors alături de mama ei.

Apoi, la câteva zile după, Luigi a decis să facă tot ce era posibil pentru a o convinge pe mama Biancăi să o dea pe Bianca în adopție. A mers la casa Biancăi, unde s-au reîntâlnit.

„Când l-am văzut pe Luigi, l-am luat de mână și nu i-am dat drumul", își amintește ea.

În final, Luigi a reușit să o convingă pe mama fetei, și Bianca s-a întors alături de el în Mestre.

„Nu i-am dat drumul la mâină până ce nu am ajuns înapoi în Mestre", spune Bianca.

Ea a trăit o viață complet diferită de cea din Salerno. A stat alături de părinții săi adoptivi, până ce a împlinit 21 de ani și s-a căsătorit.

Aducându-și aminte de Trenul Fericirii

Mai multe cărți și studii au reluat povestea Trenurilor Fericirii.

Romanul Trenul Copiilor, scris de autoarea italiană Viola Ardone, spune povestea unui băiat care, precum Bianca, a fost primit cu brațele deschise de o altă familie.

În 2024, Netflix a realizat un film bazat pe cartea lui Ardone, intitulat tot Trenul Copiilor.

Text tradus de Ruxandra Iordache.