Protagonistul primei apariții TV din lume

Savanții au avut televizorul „în vizor” și au lucrat la invenții legate de televiziune încă din 1850. Dar, pentru ca nașterea televiziunii să aibă loc cu adevărat, a fost nevoie de un nonconformist singuratic care se slujea de lămpi recuperate de la bicicletele stricate, de lemne aruncate și de cutii metalice de biscuiți.

Înainte de marea sa descoperire, televiziunea, John Logie Baird a fost un inventator în serie, cu o carieră marcată de succese și de eșecuri.

Fiu de preot, chinuit de probleme de sănătate aproape toată viața, Baird a fost declarat inapt medical pentru serviciul militar și nu a luptat în Primul Război Mondial. În schimb, a început să muncească pentru o companie de electricitate, păstrându-și și cultivându-și, totodată, un ascuțit spirit antreprenorial.

Inspirat de o povestire scrisă de idolul său, scriitorul de science-fiction H.G. Wells, Baird a încercat să fabrice diamante artificiale din carbon, folosind doze uriașe de electricitate. Nu a reușit decât să întrerupă o bună parte din alimentarea cu energie electrică a orașului Glasgow. Cât despre un remediu „ușor de fabricat acasă” pentru hemoroizi, acesta a fost atât de dezastruos încât, dimpotrivă, a devenit exemplul clasic al tipului de activitate care avea să-i facă pe viitorii prezentatori TV să avertizeze: „Nu încercați așa ceva acasă”.

Amenajarea laboratoarelor pentru a începe experimentele TV

În ciuda acestor eșecuri, Baird a avut un oarecare succes în comerț. Cu capitalul rămas din vânzarea unor companii care făceau afaceri cu șosete și săpun, el a închiriat în 1923 un spațiu modest în Hastings, pe coasta de sud a Angliei. Dacă aerul marin pria plămânilor săi șubrezi, mediul de lucru era, în schimb, un coșmar în materie de sănătate și siguranță. Baird și-a încropit laboratorul pentru primele lui experimente de televiziune improvizându-și aparatura din materiale uzate, cum ar fi o veche lădiță de ceai echipată cu un motor.

La baza sistemului lui Baird se afla un disc amplu care se învârtea cu mare viteză pentru a scana imagini, linie cu linie, folosind fotodetectoare și lumină intensă. Aceste semnale erau apoi transmise și reconstruite pentru a produce imagini în mișcare. În momentul în care Baird a reușit transmiterea unei siluete, visul lui de zeci de ani de a crea televiziune a devenit realitate.

Nu a fost un parcurs ușor. Baird a suferit arsuri în urma unui șoc electric în laboratorul din Hastings și a decis că a venit vremea să-și caute un nou sediu printre luminile strălucitoare ale Londrei. A închiriat un apartament aflat deasupra unei alte afaceri comerciale, pe strada Frith nr. 22 din Soho. Aici și-a amenajat un nou laborator.

În laborator, căldura emisă de dispozitivul său mecanic era atât de arzătoare încât devenea insuportabilă pentru organismul uman. În experimentele sale, Baird s-a văzut nevoit să folosească o păpușă mecanică folosită în reprezentațiile interpreților ventriloci, pe care a poreclit-o Stooky Bill. Stooky e un cuvânt care provine din „stucco”, și înseamnă, în dialectul scoțian, atât „făcut din ghips” cât și „greu de cap”. Stooky Bill e azi considerat în glumă drept primul „actor de televiziune” și poate fi văzut la Muzeul de Știință și Media din Bradford.

Dar, pe 2 octombrie 1925, Baird, acum în vârstă de 37 de ani, a reușit să obțină sprijinul unui actor în carne și oase - un asistent uman - și a făcut o descoperire uimitoare.

Intră în scenă William Taynton, un funcționar în vârstă de 20 de ani care lucra în aceeași clădire, dar nu la același etaj, ci sub laboratorul improvizat al lui Baird. El avea să povestească, la BBC, exact 40 de ani mai târziu: „Domnul Baird a coborât în fugă, plin de exaltare, și aproape că m-a târât afară din biroul meu spre micul lui laborator. Era atât de copleșit de emoție la momentul respectiv încât își pierduse graiul. Mai că m-a smucit și a tras de mine să urc la el cât mai repede posibil."

Prima plată pentru o apariție TV

Când a văzut ce babilonie domnea în laboratorul dărăpănat al lui Baird, lui Tayton i-a venit s-o ia la fugă înapoi pe scări.

Mai întâi, a trebuit să își găsească drumul printre cablurile care atârnau din tavan și erau împrăștiate peste tot pe podea. „Aparatul pe care îl folosea Baird la acel moment era un dezastru: avea în el discuri de carton cu lentile de bicicletă, lămpi de tot felul, baterii vechi și niște motoare și mai vechi pe care Baird le folosea pentru a face discul cel mare să se învârtă.”

Baird l-a așezat pe Taynton în fața transmițătorului său: avea nevoie de o ființă umană capabilă de mișcări imposibile pentru manechinul de ghips Stooky Bill. Taynton s-a plâns că a început să simtă căldura excesivă și că e speriat, dar Baird l-a asigurat că nu are de ce să-și facă griji.

„A dispărut ca să meargă la capătul receptorului și să verifice dacă poate vedea imaginea”, și-a amintit Taynton. „Am stat în obiectiv dar nu am putut zăbovi acolo mai mult de un minut din cauza căldurii teribile emanate de acele lămpi, așa că m-am tras deoparte.” Pentru eforturile sale, Baird i-a înmânat lui Taynton o jumătate de coroană (doi șilingi și șase pence, cam două-trei lire sterline la valoarea de azi) – „prima plată făcută vreodată pentru o apariție TV” – și l-a convins să revină pe poziție.

În casele de pe cuprinsul întregii lumi

Pentru a surprinde mișcările, Baird i-a cerut lui Taynton să scoată limba și să facă grimase amuzante. Însă, din ce în ce mai panicat, Taynton a strigat că se simțea „prăjit de viu”.

„Atunci Baird a strigat în replică: «Mai suportă câteva secunde, William, câteva secunde, dacă mai poți». Așa am făcut și chiar am stat acolo cât de mult am putut, până când pur și simplu nu se mai putea rezista omenește; apoi am ieșit din obiectiv, în căldura aceea oribilă; era insuportabil. Atunci, domnul Baird s-a repezit spre mine, dinspre partea cu receptorul a aparatului, cu brațele aruncate în aer și strigând: «Te-am văzut, William, te-am văzut. În sfârșit am televiziune, prima imagine adevărată de televiziune».”

Taynton nu avea idee ce însemna „televiziune”, așa că Baird i-a sugerat să facă schimb de locuri. Taynton s-a bucurat să aibă o portiță de scăpare „pentru că mi s-a părut exaltat și puțin nebun în momentul acela”. S-a uitat printr-un tunel mic și a văzut „o imagine minusculă de aproximativ 5 cm x 8 cm".

Apoi, a spus Taynton, „Fața lui Baird a apărut, deodată, pe ecran. Puteai vedea cum i se închid ochii, și gura, și mișcările pe care le făcea. Imaginea nu era de calitate bună, însă. Nu conținea niciun detaliu; vedeai doar umbre și linii care coborau. Dar era o imagine și se mișca, și acesta era lucrul principal pe care Baird îl realizase. Obținuse o imagine adevărată de televiziune.”

Încă în culmea entuziasmului, Baird l-a întrebat pe Taynton ce părere are despre creația sa.

„Am fost foarte direct și i-am spus: «Nu cred mare lucru despre ea, domnule Baird. Este foarte rudimentară. Puteam să vă văd fața, dar nu vedeam niciun detaliu sau altceva acolo». Și el a spus nu, ăsta a fost începutul. A spus: «Acesta este primul televizor și vei vedea că el va fi în toate casele din țară și, de fapt, din întreaga lume»." Pe data de 26 ianuarie a anului următor, Baird a făcut prima demonstrație publică de televiziune din lume. Deși mașinăria sa de pionierat a fost, în cele din urmă, depășită de tehnologii dezvoltate de firme cu resurse mai mari, el a deschis calea pentru tot ceea ce a urmat.

În 1951, la cinci ani după moartea lui Baird la vârsta de 57 de ani, Taynton s-a întors pe strada Frith nr. 22 din Soho pentru dezvelirea unei plăci albastre comemorative. Sir Robert Renwick, președintele Societății de Televiziune, le-a spus atunci participanților la comemorare:

„Deși această placă memorială a lui Baird se află în inima Londrei, adevăratul său memorial se găsește în pădurea de antene care răsar în toată țara.” Și, la doar câțiva ani după ce Taynton și-a amintit (în 1965) de rolul său episodic în istoria transmisiunilor TV, oameni din întreaga lume erau lipiți de televizoare ca să vadă primii pași ai omului pe lună.

Science fiction-ul devenise fapt științific.

Tradus de Ruxandra Iordache.