Martor la execuție: Fotograful care a documentat viețile condamnaților la moarte

Atenție: Acest material conține detalii supărătoare.

În anii '90, Toshi Kazama, născut în Tokyo, lucra ca fotograf comercial în New York când i-a atras atenția o știre despre un deținut minor condamnat la moarte.

Povestea acestuia l-a intrigat și a decis că vrea întâlnească prizonierul. Această decizie spontană avea să schimbe complet direcția carierei sale.

El a ajuns să fotografieze 22 de condamnați la moarte – unul în Taiwan și restul în Statele Unite. Unii dintre ei au fost executați între timp, în timp ce alții sunt încă în închisoare. De asemenea, el s-a întâlnit cu rude ale victimelor.

Kazama spune că munca sa l-a transformat într-un activist neobosit împotriva pedepsei cu moartea.

„Băiat obișnuit”

Deținutul care i-a atras atenția pentru prima dată a fost un infractor minor, Michael Shawn Barnes, care a fost condamnat la moarte în statul american Alabama în 1996; fusese arestat la 17 ani și a primit pedeapsa cu moarte pe scaunul electric pentru crimă și viol.

Kazama l-a găsit după ce a citit despre el în ziar. După multe eforturi, a obținut permisiunea de a-l vizita în închisoare.

Când în sfârșit l-a întâlnit, Kazama spune că a fost surprins.

„Am crezut că voi vedea un monstru. Dar băiatul care a apărut în fața mea era doar un băiat obișnuit pe care l-aș fi putut întâlni oriunde”, spune el.

„Nu am putut rezista imboldului să-i strâng mâna înainte să-l fotografiez.”

Barnes are un nivel IQ foarte scăzut și suferă de o dizabilitate severă de învățare.

La condamnare, juriul a recomandat închisoare pe viață fără posibilitatea eliberării condiționate, dar judecătorul a optat pentru pedeapsa cu moartea, invocând lipsa de milă pe care Barnes a arătat-o victimelor sale.

Pe 12 iunie 1998, instanța l-a condamnat din nou pe Barnes la închisoare pe viață fără posibilitatea eliberării condiționate, luând în considerare circumstanțele atenuante.

Fără remușcări?

Sean Sellers, un bărbat condamnat la moarte pe care Kazama îl fotografiase care își primise pedeapsa pentru un triplu omor, l‑a invitat pe fotograf să fie martor la execuția sa în Oklahoma, în 1999, „în calitate de prieten al său”.

Kazama a decis să nu participe, dar i‑a scris lui Sellers pentru a‑i spune că se va gândi la el în timpul execuției.

Pe 4 februarie în acel an, în ziua stabilită pentru execuție, Kazama zăcea treaz în apartamentul său din New York și se gândea la ceea ce se avea loc în închisoarea din Oklahoma, în timp ce ceasul bătea ora 01:00.

El descrie etapele execuției: mai întâi se injectează un prim agent chimic, apoi, după cinci minute, al doilea. Prima substanță are rolul de a calma subiectul. A doua îl adoarme.

„Iar a treia, administrată la 01:10, este injecția ucigașă care contractă toți mușchii din corp.”

În câteva minute, Sellers a fost declarat mort, însă Kazama a rămas profund tulburat și a rămas „ca un mort viu timp de trei luni”.

„Am amorțit complet. Nu puteam face nimic. Eram atât de deprimat.”

Înainte de eveniment, în timp ce era legat de targa de execuție, Sellers a primit un microfon pentru a‑și rosti ultimele cuvinte.

„Nu arăta prea multă remușcare, așa că familia victimei s‑a supărat.”

Kazama a interacționat cu mulți deținuți condamnați la moarte și spune că, într-adevăr, mulți nu vorbesc despre crimele lor.

Spune că l‑a întâlnit și fotografiat pe Napoleon Beazley, care a fost executat prin injecție letală în 2002 pentru uciderea unui bărbat de 63 de ani, în Texas.

„Îmi spunea despre ce voia să mănânce înainte de execuție și lucruri de genul acesta. Pur și simplu nu se pot confrunta cu crima.”

Kazama spune că oamenii adesea nu înțeleg acest lucru și se întreabă de ce un condamnat nu arată remușcare cu câteva zile înainte de execuție.

Victimă a unei infracțiuni

Kazama mergea spre casă împreună cu fiica sa în New York în 2003, când a fost atacat la întâmplare de un străin care l‑a lovit puternic în cap.

„Am fost eu însumi victimă a unei infracțiuni. Am fost agresat. Am fost în comă timp de cinci zile și mi‑am revenit”, a declarat Kazama pentru BBC.

De atunci, el și‑a pierdut auzul și are probleme de echilibru, precum și o cicatrice permanentă pe cap.

„Această cicatrice nu va dispărea niciodată. Cu toate acestea, pot schimba modul în care privesc [atacul]”, spune el.

Spera să primească scuze de la agresorul său, dar acesta nu a fost niciodată găsit.

Pentru a depăși trauma, Kazama spune că s‑a inspirat din povești precum cea a lui Bud Welch, a cărui fiică de 23 de ani, Julie Marie, s‑a numărat printre cele 167 de persoane ucise în explozia unei clădiri federale din Oklahoma City, în 1995.

Inițial, Welch era furios din cauza pierderii fiicei sale și era în favoarea pedepsei cu moartea, dar mai târziu a început să facă campanie pentru abolirea acesteia.

Kazama este ferm convins că pedeapsa cu moartea nu ajută cu adevărat familiile victimelor să facă față pierderii. El dorește ca familiile să primească un alt tip de sprijin, inclusiv financiar.

„Familia victimei este cea care suferă cel mai mult. Dar publicul înțelege deseori greșit și crede că sunt și eu victimă și [că, prin urmare], vreau să mă răzbun.”

„Este această mentalitate nebunească pe care o avem.”

Kazama spune că această atitudine consolidează sprijinul acordat pedeapsei cu moartea.

„Doar un singur pas”

Cea mai bună recunoaștere a muncii lui Kazama a venit în 2005, când Curtea Supremă a Statelor Unite i‑a folosit fotografiile ca probe în cazul Roper vs. Simmons. Această hotărâre istorică a stabilit că este neconstituțională impunerea pedepsei cu moartea în cazul persoanelor care aveau sub 18 ani la momentul comiterii infracțiunii.

„Mă bucur că fotografiile au avut un efect pozitiv”, spune el.

„Mai am încă foarte multe de făcut”, spune Kazama. „Este doar un singur pas. Am simțit o ușoară ușurare [în momentul deciziei]. Nu simt că ar fi o victorie.”

Interacțiunile sale cu gardienii de închisoare l‑au făcut să realizeze că munca sa cu condamnații la moarte are un impact emoțional inclusiv asupra acestora.

În timpul primei sale vizite la închisoarea din Alabama, el a văzut gardienii pregătind o execuție.

„Când am intrat în camera de execuție, am putut simți mirosul de carne umană arsă”, a spus el pentru BBC.

Lângă camera de execuție se află zona de detenție în care așteaptă condamnații. Kazama spune că nu a uitat niciodată expresia de pe chipul deținutului pe care l‑a întâlnit acolo.

„Gardienii au spus că era un mort care încă mergea.”

I-au povestit și despre sarcina neplăcută de a colecta rămășițele carbonizate ale condamnatului după execuție.

După acea primă vizită, Kazama a continuat să fotografieze mulți alți condamnați la moarte în alte închisori, iar oficialii i‑au spus adesea același lucru:

„Toshi, te rog, spune tuturor, ca să nu mai trebuiască să ucidem ființe umane.”

În închisorile americane, scaunele electrice au două sau trei butoane de activare, astfel încât niciunul din cei însărcinați să nu se simtă direct responsabil pentru moartea condamnatului.

Japonia execută pedeapsa cu moartea prin spânzurare. În închisorile de acolo există trei manete care pot deschide trapa de sub condamnat, însă doar una este funcțională, astfel încât gardienii nu știu care dintre ele va declanșa mecanismul, spune el.

Amnesty International afirmă că au avut loc 1.518 execuții în 2024. Iran, Irak și Arabia Saudită au dus la sfârșit 1.380 din aceste execuții, iar 25 au avut loc în Statele Unite.

Amnesty spune că cifrele nu includ miile de persoane despre care se crede că au fost executate în China, deoarece această țară nu publică numărul execuțiilor efectuate anual.

Următoarea luptă

Una dintre persoanele pe care Kazama le‑a documentat este Christa Pike, care a fost condamnată pentru uciderea brutală a unei tinere de 19 ani, Colleen Slemmer. Crima a avut loc în 1995, când Pike avea doar 18 ani. Autoritățile din Tennessee au stabilit data de 30 septembrie 2026 pentru execuția ei.

Dacă va fi dusă la îndeplinire, va fi prima execuție a unei femei în peste 200 de ani în acel stat.

Când a întâlnit‑o, Kazama a spus că „era ca o fată foarte drăguță. Nu-mi venea să cred că ar fi fost capabilă să facă așa ceva. Ea spune că a făcut‑o”.

Pike nu a arătat nicio brumă de remușcare, adaugă el.

Kazama nu a mai vorbit cu Pike de ani de zile, dar vestea despre programarea execuției ei l‑a făcut să se gândească profund la ea.

El spune că vrea, într‑un fel, să încerce să obțină o amânare a execuției: „Trebuie să vorbesc cu actualul avocat al apărării pentru a vedea care este cea mai bună cale de a acționa pentru a o salva de la execuție.”

Acest articol a fost scris și verificat de jurnaliști BBC. Inteligența artificială a fost folosită pentru a asista traducerea în limba română, ca parte a unui proiect pilot.

Editat de Teodora Coroiu.