Obișnuiam să urăsc felul în care arăt - iată cum am învățat să mă împac cu propria mea imagine

Mulți dintre noi tind să vadă imperfecțiuni când se uită în oglindă - dar, în cazul lui Charlotte, o ură profundă față de propria înfățișare i-a acaparat viața încă de la începutul adolescenței.

„Mă trezeam la 5 și jumătate dimineața ca să mă machiez, deși autobuzul școlar venea abia la 8 și jumătate”, spune ea.

„Îmi aplicam machiajul în mod obsesiv, îl ștergeam, îl aplicam din nou, iar îl ștergeam - încercam să-l fac cât mai simetric, voiam să fie perfect”.

Charlotte spune că a început, treptat, să se izoleze până când nu s-a mai simțit capabilă să meargă la facultate decât pentru examene. Nu a mers nici la balul de absolvire fiindcă nu putea suporta ideea de a fi fotografiată.

În cele din urmă, Charlotte a fost diagnosticată cu tulburare dismorfică corporală.

Termenul de dismorfie corporală sau dismorfofobie este folosit adesea pe rețelele de socializare pentru a descrie nemulțumirea unei persoane față de propriul corp. Însă Viren Swami, profesor de psihologie socială la Universitatea Anglia Ruskin, spune că tulburarea dismorfică corporală apare atunci când anxietatea legată de propria înfățișare începe să îți afecteze viața de zi cu zi.

În cadrul podcastului BBC Complex, Swami a descris tulburarea dismorfică corporală drept o obsesie legată de un anumit aspect al înfățișării unei persoane, pe care alți oameni îl percep ca fiind normal, dar pe care persoana respectivă îl vede ca fiind în neregulă.

Printre simptomele tulburării dismorfice corporale se numără disconfortul emoțional, perioade lungi de gânduri negative și incapacitatea de a controla preocupările legate de aspectul fizic.

De asemenea, pot apărea și comportamente repetitive, precum privitul des în oglindă sau atingerea repetată a părții corpului care pare în neregulă.

„Întreaga lor lume ajunge să graviteze în jurul acestor aspecte legate de corpul lor, iar tot ce nu ține de ele parcă se pierde în fundal”, spune Swami.

El afirmă că femeile sunt mult mai des nemulțumite de aspectul lor fizic, însă nu există o diferență clară între sexe în ceea ce privește tulburarea dismorfică corporală.

Charlotte a început să facă terapie în cadrul serviciului său local de sănătate mintală, iar ulterior a fost internată într-o unitate rezidențială pentru tulburări de anxietate din Londra.

„Pe durata internării am făcut terapie ocupațională, precum desen, olărit și compoziție muzicală, și așa m‑am întors la muzică”, spune ea.

„M-a ajutat să îmi direcționez perfecționismul, să‑i dau o dimensiune pozitivă și să atenuez sentimentele de rușine”.

Odată ce a fost externată, Charlotte a început să‑și spună povestea în mediul online, în speranța că îi va ajuta pe alții.

Swami îi încurajează pe cei care se confruntă cu astfel de probleme să solicite, în primă fază, ajutorul medicului de familie.

Iar dacă bănuiești că cineva apropiat suferă de tulburare dismorfică corporală, Swami spune că este esențial să fii răbdător și empatic. El explică faptul că, adesea, persoanele afectate sunt zi de zi în căutarea unor confirmări ale propriilor gânduri despre cum își percep corpul.

„În loc să evitați aceste discuții și să vă enervați sau să vă frustrați din această cauză, acceptați că tulburarea dismorfică corporală este o afecțiune de sănătate mintală care nu dispare de la sine și care adesea se poate agrava fără ajutor profesional”.

„Voiam să îmi cer scuze pentru cât de urâtă eram”

Tilly a început și ea să sufere detulburare dismorfică corporală în primii ani ai adolescenței.

„Simțeam că aș fi vrut să îmi cer scuze în fața oamenilor care treceau pe lângă mine pentru cât de urâtă eram”, spune ea. „Nu puteam niciodată să mă uit într‑o oglindă în public”.

Ea evita îmbrăcămintea strânsă pe corp și i se părea „insuportabil” să-și pregătească haine pentru festivaluri și petreceri.

„Se declanșa un cerc vicios din care nu îmi puteam reveni la timp pentru eveniment”.

La început, Tilly a crezut că suferă de stimă de sine scăzută și de depresie.

„Îmi lipsea capacitatea de a sesiza legătura dintre diferitele tipuri de experiențe care, de fapt, țineau toate de aspectul meu fizic”, spune ea.

Simptomele ei detulburare dismorfică corporală au început să se agraveze atunci când a mers la facultate pentru a studia design vestimentar, deoarece se compara cu persoanele care lucrau în domeniu.

Acest lucru a făcut-o să aibă gânduri sumbre și tulburătoare despre aspectul ei fizic, printre care și ideea că viața ei nu are valoare.

Tilly a consultat mai mulți terapeuți de‑a lungul anilor, însă niciunul specializat în probleme legate de imaginea corporală.

Ea a început să colaboreze cu un psihoterapeut din NHS, sistemul de sănătate din Marea Britanie. Acesta a constatat că Tilly suferea de tulburare dismorfică corporală.

Tilly spune că s-a alăturat unui grup de sprijin al Fundației BDD și a lucrat cu un terapeut privat pentru a-și ameliora simptomele.

Ea îi încurajează pe cei care se confruntă cu simptome detulburare dismorfică corporală să se informeze despre această afecțiune înainte de a-și discuta îngrijorarea cu un medic.

„Asta i-ar putea ajuta pe oameni să poată cere ajutorul potrivit cu mai multă încredere”, adaugă ea.

Acum, Tilly reușește să își controleze mai bine gândurile.

„Dacă mă uit în oglindă ca să mă aranjez și nu îmi place ce văd, dacă simt că mă cuprinde panica, pot să o opresc imediat”, spune ea.

„Felul în care mă văd eu, în funcție de zilele și de stările mele, nu este felul în care mă văd ceilalți, pentru ei sunt doar Tilly”.

Ea spune că a observat o schimbare completă în modul ei de a gândi.

„Am regăsit această bucurie în viața mea și, pentru prima dată după copilărie, am simțit că mă iubesc pe mine însămi”.

Charlotte vrea ca oamenii să știe că „există speranță, îți poți reveni”.

„Mă simt atât de împlinită, atât de fericită și atât de împăcată și chiar îmi iubesc viața acum, nu aș fi crezut vreodată că voi ajunge în acest punct”.

Acest articol a fost scris și revizuit de jurnaliști BBC, folosind inteligența artificială pentru a ajuta în procesul de localizare, ca parte a unui proiect pilot.

Editat de Andreea Gheorghe.